În urmă cu mai bine de un deceniu, am fost martori la o întâlnire cu totul aparte, desfășurată într-un spațiu modest, dar încărcat de o densitate spirituală rară: dialogul dintre părintele profesor Dumitru Stăniloae, unul dintre cei mai mari teologi ortodocși ai secolului XX, și poetul Ioan Alexandru, melod al sufletului creștin românesc.
Plecați dintre noi la sfârșitul veacului trecut, „la o stare mai fericită”, cum spunea poetul, parafrazând din lucrarea Chipul nemuritor al lui Dumnezeu în om, cei doi au lăsat în urmă opere care vor fi pe deplin înțelese și judecate doar de o posteritate mai așezată și mai limpezită decât a noastră.
O chilie a teologiei vii
Întâlnirea a avut loc în camera părintelui Stăniloae, un spațiu strâmt, plin de cărți, care semăna mai degrabă cu o chilie monahală decât cu un birou academic. Acolo, loc de studiu și rugăciune, prezența sa iradia o liniște filocalică ce se revărsa asupra tuturor celor care îi treceau pragul.
Trecut de 85 de ani, părintele vorbea cu aceeași profunzime pe care o regăsim în opera sa teologică. Numele său este legat, în mod firesc, de monumentala traducere a Filocaliei, dar și de numeroase studii teologice cu recunoaștere internațională.
Despre chemare și infinitul lui Dumnezeu
În dialog, părintele Stăniloae rememorează chemarea sa către teologie, marcată de dorința mamei și de sprijinul familiei. Povestea devine punctul de plecare pentru o reflecție profundă asupra infinitului divin.
„Despre Dumnezeu nu poți vorbi niciodată până la capăt”, spune părintele. Dumnezeu este infinit tocmai pentru că este Treime a iubirii și pentru că merge până la a Se face om și a muri pentru oameni. De aceea, teologia nu se poate încheia niciodată; ea rămâne o căutare fără sfârșit.
Poezia – limbajul credinței vii
Un moment central al dialogului îl constituie întrebarea despre rostul poeziei creștine în secolul XX și în Ortodoxie. Părintele Stăniloae subliniază că Dumnezeu nu poate fi cuprins în definiții raționale înguste.
Ajunși la marginile cuvântului explicativ, oamenii sunt chemați fie la tăcere, fie la un limbaj care depășește definițiile seci. Aici intervine poezia.
„Poezia este folositoare pentru credință pentru că Dumnezeu este mai presus de rațiune.”
Metafora, simbolul, cuvântul încălzit de entuziasm și iubire devin instrumente prin care adevărurile credinței pot fi mărturisite. Psalmii, imnele Bisericii, întreaga poezie liturgică ortodoxă sunt dovezi ale acestui adevăr.
Totuși, poezia creștină nu poate evita mărturisirea esențială: Dumnezeu este Treime a iubirii, iar Hristos este Fiul lui Dumnezeu care S-a făcut om, a mers până la jertfă și rămâne veșnic om pentru îndumnezeirea noastră.
Teologia viitorului: iubire și comuniune
Părintele Stăniloae afirmă cu tărie că teologia viitorului nu va fi una a speculației reci, ci o teologie a experienței, a iubirii și a comuniunii:
- comuniunea cu Dumnezeu,
- comuniunea dintre oameni,
- iubirea lui Dumnezeu și iubirea dintre noi.
Această teologie va fi inseparabilă de rugăciune, de smerenie și de „îngenunchiere”, pentru că omul smerit Îl cunoaște pe Dumnezeu altfel decât cel mândru.
Despre unitatea poporului și rostul neamurilor
O altă temă majoră a dialogului este fărâmițarea poporului român și pericolul dezbinării. Părintele consideră că reunirea nu este posibilă decât în iubire, iar iubirea adevărată vine numai de la Dumnezeu.
În ceea ce privește viitorul neamurilor, părintele respinge ideea uniformizării. Dumnezeu nu a creat nimic monoton sau identic. Fiecare persoană și fiecare neam poartă o vocație proprie.
„Neamurile vor rămâne, pentru că Dumnezeu a arătat bogăția imaginației Sale creatoare.”
Comunicarea între popoare poate îmbogăți, dar nu trebuie să anuleze identitatea. Așa cum persoana nu dispare în relația cu ceilalți, nici neamurile nu trebuie să dispară.
Credință, noblețe și supraviețuire spirituală
Părintele Stăniloae vorbește cu dragoste despre poporul român, mai ales despre țărănime, pe care o vede ca pe un popor nobilizat prin liturghie și rugăciune. Cultura autentică nu înseamnă acumulare de informație, ci înnoire morală și spirituală.
Fără credință, avertizează el, poporul riscă o prăbușire nu doar spirituală, ci și istorică. Întoarcerea la credință nu este opțională, ci o necesitate vitală.
Moartea ca trecere spre împlinire
În final, dialogul atinge tema morții și a vieții de dincolo. În viziunea părintelui Stăniloae, omul care trece din această lume se apropie de starea învierii. Moartea nu este o golire a existenței, ci o intensificare a vieții, în funcție de opțiunea pentru Hristos făcută încă de aici.
Această perspectivă ne eliberează de frica paralizantă a morții și ne ajută să înțelegem existența ca pelerinaj către o împlinire mai profundă.
Concluzie
Întâlnirea dintre Dumitru Stăniloae și Ioan Alexandru rămâne un document viu al spiritualității românești: o mărturie despre teologie ca poezie, despre credință ca iubire trăită și despre neam ca vocație în istorie. Un dialog care nu aparține doar trecutului, ci viitorului nostru spiritual.